Traditii si obiceiuri satmarene

Tradiţiile și obiceiurile sunt păstrate vii de locuitorii judeţului Satu Mare şi uimesc căutătorul de frumos, acela care tinde să retrăiască vremurile de demult, cu frumuseţea lor, cu datinile și obiceiurile specifice anumitor perioade. Zona şi-a păstrat moştenirea culturală: un fond etnografic original, arhitectură tradiţională, meşteşuguri populare, manifestări tradiţionale, precum şi alte obiective turistice din cadrul rezervaţiilor naturale.

Şezătoarea este un obicei practicat în special toamna şi iarna, când nopţile erau mai lungi. Începea odată cu înserarea şi ţinea până după miezul nopţii. La şezători se depănau poveşti , unele auzite, altele născocite de imaginaţia bogată a sătenilor. Se cântau cântece, „după ce hori să horeu” se putea şti ce se-ntâmplă în sat: cine-o plecat în cătane şi-n ce relaţie-i cu drăguţa, cine-i năcăjit şi din ce motive, intrigile amoroase, ce întâmplări vesele sau triste s-au petrecut în sat.

Fiecare şezătoare îşi avea istoria şi farmecul său aparte, fiindcă în tot acest timp al desfăşurării ei, „ochii vorbeau”, mâinile se strângeau, inimile băteau înflăcărat şi cei tineri aveau prilejul de-a împărtăşi văpaia inimii.

Practica cel mai frecvent întâlnită la şezătorile cu fete şi feciori era confecţionarea „babilor” şi „moşuţilor”, două grămăjoare de fuior(caier) puse faţă în faţă cărora li se dădea numele fetei şi a feciorului şi se aprindeau – în funcţie de direcţia pe care o luau flăcările şi fumul, acestea prezentau starea relaţiei dintre cei doi” :

  • dacă fumu’ mere’ drept în sus, însămna că nu mă iubeşte”,
  • dacă flăcările se apropiau una de alta însemna că dragostea era reciprocă,
  • dacă se-nclina doar a fetei , însemna că doar aceasta îl iubea pe fecior.

Feciorii veneau de obicei la şezătoare, cântând pe uliţă tot felul de cântece: de cătănie, de dor, de dragoste. „ Mândră floare-i norocu‘ Nu răsare-n tăt locu‘ El răsare pângă vale La fata de gazdă mare, Şi răsare pâng-arac La fata de om săra c ”. „ Râtule cu iarba rară Cine te-a cosî la vară? Feciorii nu te-or cosâ C-or hi duşi a cătănii. Fetele nu te-or grebla Că numai la poşt-or sta, Ş-or întreba poştăşiţa N-au carte de la bădiţa? M-or cosî fecioraşii Şi cei duşi dac-or vini O mai rămas fete-n sat N-oi rămâne negreblat”.

În nopţile cu lună plină, se practica „ călcatul fuioarelor ”. Se aşezau pe „talpa casei”(tărnaţ) şi începeau călcatul fuioarelor, desculţi, ca să nu „întine” fuioarele.De asemenea, în şezători se spuneau ghicitori. Ghicitorile constituie o categorie specială a spiritualităţii populare. Fantezia populară, se desfăşoară în largul ei şi se bucură de atenţia şi aprecierea auditoriului, mai ales în cadrul degajat, generos şi stimulator al şezătorilor. Ghicitorile sunt adevărate mostre de inteligenţă populară. Ghicitorile răspândite în sat denumesc obiecte din universul gospodăresc, casa, obiectele din casă, familia, animalele şi plantele din jurul casei. În ultima vreme, putem constata o înnoire a repertoriului de ghicitori, ca urmare a pătrunderii culturii în mase.

La sosirea feciorilor, fiecare se aşeza lângă drăguţa lui, care nu avea drăguţă „stătea mai de-o lature”. Fetele trebuiau să-şi toarcă tot caieru’ cu care-o venit la şezătoare şi să-şi umple toate fusăle . În graba lor îşi scăpau fusul pe care feciorii-l ridicau de jos şi nu-l înapoiau decât în schimbul unui sărut. Erau şi fete neglijate în şezătoare care-şi horeu şi ele năcazu’: „ Fusu’ meu cu coadă verde Sară-i ochii cui nu-l vede. Fusu’ meu cu ţurgalău Sară-ţi ochii mutalău”.

Feciorii făceau tot felul de şotii fetelor în şezătoare : dacă se-ntâmpla ca una să iasă afară, îi puneau în caier: ardei iute, sare sau cenuşă – torcând din caierele respective , fetele strănutau , iar cei prezenţi se amuzau. Tot la şezători, fetele puneau la-ncercare curajul feciorilor, trimiţându-i în cimitir s-aducă bucăţi de lemn din diferite cruci, sau după „fotoghin”(petrol) împrumut la casele unde se credeau a fi prezenţi „strâgoi”. Feciorii se duceau, să facă pe plac fetelor, la întoarcere povesteau peripeţiile prin care treceau sau peripeţiile imaginate de aceştia.

La şezători, gazdele îi serveau pe cei prezenţi cu mâncare, cu seminţe prăjite, cu fructe. Şezătorile se organizau şi ca gesturi de omenie (de într-ajutorare). Dacă era o femeie bolnavă, mai multe fete din sat luau câte 2, 3, 4 caiere, ca s-o ajute. Când gătau de tors erau poftite la cină, unde veneau şi feciorii cu ceatarâşii şi încingeau o petrecere în „tătă lege”. Astăzi, şezătoarea se organizează din ce în ce mai rar, fără să mai prezinte o seamă de manifestări folclorice, foarte răspândite odinioară. Şi când se organizează, ele nu mai urmăresc vechile tipare ale desfăşurării, având doar un caracter improvizat.